Skip to content Skip to footer

„Despre autismul meu – am ajuns unde mulți au spus că e imposibil, am avut un drum ca-n filme”

Andrei și Ovidiu Stan au fost diagnosticați cu autism la vârsta de 1 an și 10 luni. Totuși, pornind de la un coeficient de dezvoltare care anunța retard mintal sever, cu muncă și efort, cei doi frați gemeni au depășit multe bariere. 

Andrei este elev în clasa a IX-a la un colegiu din București. La Conferința Internațională Autism București 2018 (suntparinte.md a fost singurul partener media din Republica Moldova), ne-a vorbit despre amintirile și etapele integrării lui în școală și în societate. Și-a pregătit prezentarea de sine stătător și a transmis tuturor celor prezenți mesajul că „a avea autism nu este nimic greșit, este doar ceva diferit, nu anormal”: 

„Prima amintire începe cu vârsta de 3 ani. Era vara, eu – singur acasă și m-am mânjit cu acuarele. La 4 ani am început să mă trezesc. Prin „trezesc” mă refer la faptul că eu nu mai știam doar „gu-gu”, „ga-ga”, ci eram exact ca orice alt copil. Păcat că doar în interiorul meu eram la fel ca orice alt copil, în realitate lumea nu mă înțelegea și nici auzea. De fapt, nu prea păream un copil sănătos.

La 5 ani am reușit să spăl farfuriile și să pun pateu pe pâine. Mă jucam foarte mult cu copiii și eram activi. Tot atunci mi-am făcut cele mai bune prietene. Îmi amintesc prânzul de la grădiniță, joaca cu copiii, de un coleg rom cu care mă jucam des.

Când aveam șase ani, am început să învăț literele. Mă tot plimbam cu autobuzul și troleibuzul ca să ajung acasă. Totuși, mi-am dat seama că părinții mei nu înțelegeau nimic din ceea ce vorbeam. Când am cerut un tort în formă de morcov albastru cu roți ca la mașină, mama a înțeles „cai verzi pe pereți” și mi-a adus un tort în formă de mașină de culoare albastră.

La 7 ani am învățat engleza ca un mic maestru, datorită DVD-urilor de la Disney și am început să învăț să citesc și să scriu cu litere de tipar.

Am început să mă integrez la 8 ani, când am mers la școală. Atunci, mama a devenit mai strictă și voia să se asigure că socializez cu copiii în fiecare pauză. Aveam tot felul de reguli pentru a socializa și, dacă le respectam, la sfârșit de săptămână primeam „Cutia cu surprize” plină de dulciuri.

La 9 ani a început clasa a II-a. Îmi amintesc de poezia „Belșugul” și de excursiile cu doamna învățătoare. Clasa a III-a urma să fie cel mai frumos an școlar. Am mers în cele mai frumoase excursii și am socializat cel mai mult cu colegii. Atunci simțeam că m-am integrat în sfârșit, dar nu a durat mult din cauza Facebookului și trecerii la pubertate.

„Am aflat că nu toți colegii se vor juca cu mine și nu toți adulții vor fi drăguți cu mine”

Dacă până acum totul a fost colorat și frumos, vine partea mai grea. În clasa a V-a am aflat că nu toți colegii se vor juca cu mine și nu toți adulții vor fi drăguți cu mine. Atunci am dat de copilul care tot timpul își bătea joc de mine. Am încercat să fac orice ca să scap de el, orice… l-am fugărit cu rucsacul în care purtam un atlas greu, am încercat să-l intimidez, să-i amintesc că nu are părinții împreună, deși știu că nu este frumos acest lucru, dar în același timp el mă enerva, de-mi venea să-l iau la bătaie. L-au avertizat, i-au scăzut multe puncte la purtare, dar nimic, își bătea joc de mine pe an ce trecea. S-a oprit când mama l-a pus la punct.

A doua problemă din clasa a V-a se numește „profesorul de desen”. La prima oră, certase un copil care-și uitase manualul, de parcă ziceai că a comis crima crimelor. L-am rugat politicos să-i mai dea o șansă, că este un copil deștept, poate are prea multe pe cap și să-l certe doar dacă se repetă situația. Profesorul mi-a spus niște vorbe cu un ton de parcă voia să mă omoare. Când am ieșit din clasă, îmi simțeam lacrimile mai grele decât ochii. Am mers la psiholog timp de doi ani, ca să scap de această traumă.

Tensiunea cu acest profesor a rămas la fel de mare, nu a vrut să negocieze problema mea cu părinții și directorii la școală. Experiența cu acești oameni a fost ca un vaccin pentru mine, acțiunile răutăcioase nu mai au același efect dureros. Acum pot să fac față situațiilor asemănătoare. În prezent, totul este plin de dureri de cap. La noul meu liceu, profesorii sunt cei mai tari, dar colegii sunt de neapropiat. Sper să supraviețuiesc.

(Andrei și Principele Nicolae al României) 

„Când simți că nu mai poți, trebuie să poți, indiferent cât de puțin sau mult, trebuie să-ți depășești limitele” 

Terapia a avut efecte bune. Terapeuții și toată lumea m-au ajutat foarte mult. Am ținut cont de regula de aur a mamei, ca să pot trece prin terapia ABA:

„Când simți că nu mai poți, trebuie să poți, indiferent cât de puțin sau mult, trebuie să-ți depășești limitele. Acel puțin este secretul recuperării copiilor care fac ABA”.

Datorită acestei reguli, am ajuns atât de departe, încât simt că uneori îi depășesc pe colegii mei, în unele situații. Sper ca, înainte de 18 ani, să renunț la certificatul de handicap, să pot evolua mai repede în viață, dar voi păstra regula de aur.

Ce m-a ajutat să trec prin autism?

Toată fericirea din jurul meu. Încrederea oamenilor din jur, mai ales rezultatele care apăreau după fiecare acțiune, și dragele noastre recompense. Toate m-au ajutat.

Despre prieteni. Mă puneau la masă și-mi arătau imagini, mă puneau să fac modele din plastilină și din lego, să fac puzzle, să completez caiete întregi pentru copii, să arăt foarte multe și să spun foarte multe. M-au ajutat la teme și mi-au oferit susținere când am avut nevoie de ea, m-au stimulat prin recompense și multe momente dragi.

Despre familie. Fratele meu, Ovidiu, geamănul meu, are autism. El a făcut mai puține progrese decât mine, dar diferența nu este foarte mare. Avem o mamă foarte dragă pe care o iubesc mult, care m-a ajutat. Să nu uit de tata, el a fost piesa de rezistență. Terapeuții, mama și familia au fost sângele și toate celelalte organe, dar tata a fost oasele, mușchii și pielea. Fără el, toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Am o pasiune specială  – una despre care nu auziți de la mulți – politica și politica economică. Cred că un sistem educațional trebuie să semene cu o afacere. Competiția pe banii consumatorilor care vor să plătească pentru servicii educaționale ar trebui să fie similară cu acea dintre companii. Școala care oferă cele mai bune servicii educaționale la cel mai bun preț posibil să fie școala cu cei mai mulți clienți fericiți, cu cei mai mulți copii deștepți și, de obicei, cu cel mai mult profit.

Am calculat și câți bani poate oferi România pentru terapia copiilor cu autism, în loc să-i cheltuie pentru corupție, în contextul în care bugetul României, în 2018, a constituit 200 de miliarde de dolari și 1 din 51 de copii români au autism. 

Am ajuns unde mulți au spus că e imposibil, am avut un drum ca în filme”.

Alte materiale de la IACB 2018:

Indiferența doare, nu autismul: „Am fost dați afară din bloc, era greu pentru vecini să audă cum copilul urlă la 3 noaptea”

„O oră de televizor este egală cu un gram de cocaină”. Psihologul clinician Marius Teodor Zamfir, despre copiii dependenți de gadgeturi

Avertizare! Preluarea conținutului, fără a cita sursa, dăunează grav imaginii instituției dvs. Puteți prelua în limita a 500 de caractere, dar să citați sursa cu link activ. Conținutul poate fi preluat integral doar cu permisiunea redacției Suntparinte.md.

Adresa: str. Alexei Mateevici, 46/1, Chișinău, Republica Moldova
Număr de contact: 068 294 424

CMT © 2024. Toate drepturile rezervate.