Pentru majoritatea copiilor, animalele de companie sunt mai mult decât vietăți cu care trăiesc sub același acoperiș. Ele devin membri ai familiei și cei mai buni prieteni. Din păcate, bucuria de a deține un animal de companie merge de mână cu durerea de a-l pierde – din cauza bătrâneții, a unei boli sau a unui incident.
Adesea, anume animalele de companie sunt primele care întâmpină copiii dimineața și când se întorc acasă, sunt cele alături de care copiii găsesc confort și companie atunci când sunt bolnavi, supărați sau se simt singuri. Ce învață copiii din această lecție de viață și de ce este important ca ei să treacă prin asemenea experiență, ne explică Natalia Rotaru-Sîrbu, psihoterapeută sistemică de familie, cuplu și pentru copii.
Relația cu animalul de companie – atașament sănătos și benefic
La vârsta de 4-6 ani, copiii învață să trăiască emoțiile de furie, tristețe, bucurie, formându-și deprinderi de relaționare cu cei din jur, inclusiv cu animalul de companie.
„În timp ce adulții s-ar putea să respingă unele emoții ale copilului, animalul de companie va accepta orice comportament. Chiar dacă pisica va fi trasă de coadă, ea oricum va reveni în brațele copilului și cel mic va dezvolta o formă de atașament față de atitudinea ei loială. Animalul de companie devine ființa care satisface copilului nevoia de dragoste necondiționată”, spune Natalia Rotaru-Sîrbu.
În funcție de relația dintre ei, copilul se va obișnui cu animalul, învățând să aibă grijă de o ființă vulnerabilă și, ulterior, să fie la fel de atent cu fratele sau sora mai mică. Își dezvoltă astfel simțul responsabilității, calitatea de lider și dobândește un grad de independență.
Copiii de 7-11 ani, care au un animal de companie, își dezvoltă abilitățile sociale, învață ce este prietenia, sinceritatea și loialitatea.
E important să preîntâmpinăm copilul despre etapa plecării animalului
Deși este imposibil să evite experiența pierderii animalului de companie, adulții pot ajuta copilul să facă față mai ușor acestei despărțiri, ținând cont de vârsta și temperamentul acestuia.
Înainte de a-i lua copilului un prieten, este recomandat să-l informăm despre:
- modul de îngrijire și alimentația – animalul de casă va fi îngrijit diferit de cel de curte;
- longevitatea animalului – un câine poate trăi între 10 și 13 ani, o pisică domesticită – între 12 și 18 ani;
- compatibilitatea cu alte animale din casă sau anumiți membri ai familiei (alergii);
- trăsăturile de caracter și obiceiuri.
Dacă animalul de companie a dispărut:
- Putem spune:
Îți amintești când am discutat cu tine, de mai multe ori, despre riscul că X poate ieși din casă, dacă lăsăm ușa/colivia deschisă și, probabil, să nu mai știe să se întoarcă? În momentul acesta, cu regret, nu știm cine a lăsat ușa deschisă și X a ieșit din casă. Vom merge neapărat să-l căutăm, căci ea/el înseamnă mult pentru noi, dar există riscul să se fi rătăcit.
- Nu vom spune:
Vezi, dacă nu ai avut grijă de X, a plecat din casa noastră!
Lui X nu i-a plăcut la noi și a decis să plece…
Copilul va înțelege că el nu a avut suficient de multă grijă de animal, ceea ce-i poate crea o traumă pentru tot parcursul vieții, asemănătoare cu cea provocată de divorțul părinților. Copilul va considera că nu este de încredere sau că nu este suficient de bun.
Dacă animalul de companie s-a îmbolnăvit:
E important să informăm copilul, în mod calm, cu sinceritate și regret, despre starea de sănătate a animalului și gravitatea situației. Atunci când vom merge împreună la un consult medical la veterinar sau când va cumpăra medicamente pentru animalul drag, îi vom insufla copilului sentimentul de empatie, se va simți important și va avea încredere în părinte.
Boala este o perioadă de durată, timp în care copilul învață:
- cum să aibă grijă de animalul bolnav;
- cum să se protejeze când este bolnav;
- cum să ceară ajutor;
- cum să-și exprime recunoștința;
- să se despartă în momentul în care animalul va muri.
Dacă ați primit vești despre o boală terminală a animalului, vorbiți cu copilul cât mai curând posibil, într-o atmosferă calmă, astfel încât el să își poată procesa emoțiile, să pună întrebări și să aibă timp să-și ia rămas-bun.
Cum spunem copilului că animalul său a murit?
- Copilul de 4-7 ani
În această perioadă, copiii încep să descopere teme existențiale, precum durata limitată a vieții și moartea. E momentul în care învață cum să facă față fricilor, inclusiv celei față de moarte. Adulții îl ajută să conștientizeze că ne-am născut cu toții, trăim și murim. Diferența o face doar calitatea vieții, în funcție de cum ne îngrijim corpul.
„Este important să conștientizăm că moartea animalului de companie ar putea fi prima experiență de separare definitivă de cineva apropiat. Cu toate acestea, copiii de 4-7 ani trebuie să se întâlnească cu problema morții, pentru a învăța că nimic nu este veșnic. Îi transmitem copilului că moartea este un proces natural, exact cum vin și trec cele 4 anotimpuri”, explică psihoterapeuta.
Copilul va conștientiza și va depăși mai ușor perioada, dacă:
- Discutați sincer și calm.
- Folosiți cuvintele „moarte” în loc de „a adormit” sau „s-a dus în rai”. Eufemismele (cuvânte/expresii care înlocuiesc un cuvânt/expresie neplăcută) pot fi confuze și pot duce, în viitor, la neîncredere față de spusele adulților. Ajutați copilul să înțeleagă că moartea înseamnă că corpul animalului de companie nu mai funcționează și animalul nu se va mai întoarce.
- Puteți explica folosind jocurile sau poveștile pe care copilul le cunoaște deja.
- Copilul de peste 8 ani
Oricât am vrea să protejăm copilul, el va suferi în urma decesului animalului. Rolul părintelui este să-i ofere informația și susținerea necesară. În cazul copiilor mai mari, țineți cont de următoarele:
- Dacă animalul a fost grav bolnav și este necesară o eutanasie, explicați care este rolul acestei proceduri. Copilul suficient de matur poate fi întrebat dacă dorește să fie prezent. Explicați-i că animalul de companie nu are șanse să se facă bine și că familia a ales o modalitate oportună de a ajuta animalul să moară fără durere.
- Amintiți-le adolescenților că este în regulă să plângă. Adolescenții suferă profund, chiar dacă nu-și arată mereu emoțiile, ei au nevoie să le fie validate sentimentele.
- Este în regulă să lăsați copilul să vadă sentimentele dvs., astfel încât să știe că nu este singur în durerea sa.
- Organizați un ritual de rămas-bun, o înmormântare, faceți o carte sau creați un colaj foto cu imagini despre animalul de companie. Încurajați copilul să contribuie, prin alegerea locului de înmormântare sau a unei jucării preferate pe care să o îngroape împreună cu animalul de companie.
- Fiți răbdători, nu încercați să alinați durerea copilului, cumpărându-i un alt animal. Cu siguranță, nu vreți să induceți ideea că animalul de companie este un membru „înlocuibil” al familiei. Așteptați până când copilul își exprimă interesul pentru un alt animal.
Copiii sunt foarte rezistenți și, de obicei, învață să accepte că animalul lor nu mai este. Dacă observați că se confruntă cu coșmaruri sau perioade îndelungate de tristețe, poate fi necesar să discutați cu psiholog.
Nu ascundeți, nu mințiți și nu dați vina pe veterinar sau alte persoane
„În momentul în care negăm sau ascundem vestea decesului, pentru că nu vrem ca micuțul să se gândească la moarte, să vadă procesul sau ritualurile, îl împiedicăm să parcurgă toate etapele pierderii: negarea, furia, raționalizarea, acceptarea, tristețea (perioada de depresie) și integrarea morții în viața de zi cu zi. Cu cât mai devreme copilul trece peste aceste momente, cu atât mai puțin va suferi la maturitate, pentru că va învăța să facă față despărțirii de prieteni, iubită, un loc de muncă sau o țară”, menționează psihoterapeuta Natalia Rotaru-Sîrbu.
Totodată, nu idealizați viața animalului sau a copilului, crescând copilul „ca într-o seră”. Permiteți copilului să vadă viața așa cum este, să trăiască experiențe plăcute și mai puțin plăcute, la timpul potrivit. Aceste etape, depășite la vârste fragede, sunt lecții de viață prin intermediul cărora îl veți pregăti și proteja de reacții și efecte neplăcute la maturitate.
