Acești copii sunt pedepsiți pentru greșelile părinților, unii dintre ei fiind „condamnați” încă din burta mamei. Pedeapsa pe care o primesc este mult prea dură – prizonieri până la vârsta de trei ani, petrecând primii ani de viață între garduri cu sârmă ghimpată și câțiva pereți, după care separați de mamă și obligați să trăiască alături de familia biologică, atât de străină pentru ei.

Este realitatea pe care o trăiesc copiii aflați cu mamele lor la Penitenciarul nr. 7 – Rusca. Dintre cele peste 400 de femei care își ispășesc pedeapsa acolo, șapte sunt mame cu copii.

Pentru a ajunge în sectorul destinat mamelor cu copii, am fost verificate minuțios de câțiva gardieni. Am trecut apoi printr-un hol lung care și mai mult ne despărțea de libertate.

La Penitenciarul de la Rusca, mamele cu copii se află într-un bloc separat, amenajat cu teren de joc – îngrădit cu fier -, bucătărie și cameră de baie.

Condițiile sunt acceptabile, însă nu le fac pe mame să uite unde se află și cât de dură este realitatea copiilor lăsați „fără copilărie”.

Codul de executare al Republicii Moldova permite ca mamele deținute să stea cu copiii lor până când aceștia împlinesc vârsta de trei ani. Ulterior, cu consimţământul scris al mamei şi cu acordul autorităţii tutelare, copilul este dat în îngrijire unei persoane, indicate de ea, sau instituţiei specializate pentru copii.

În același timp, art. 96 al Codului Penal permite amânarea executării pedepsei în cazul femeilor însărcinate și femeilor care au copii cu vârsta de până la opt ani. Excepție fac persoanele condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

Dumitru Sliusarenco, avocat Promo-LEX, consideră că practica aplicării articolului nr. 96 este destul de neuniformă și chiar discutabilă, din moment ce judecătorii nu sunt obligați să ia în considerație prevederile articolului:

„Aplicarea articolului depinde de mai mulți factori, inclusiv comportamentul femeilor, care, mai ales în cazurile când nu recunosc infracțiunea sau nu se căiesc sincer (așa cum cere legea), nu beneficiază de prevederile acestei norme. De asemenea, aplicarea prevederii depinde de empatia instanței, discreția acesteia și de alte circumstanțe. În unele cazuri, pedeapsa stabilită este mai mare de 5 ani și articolul nr. 96 nu poate fi aplicat din motive obiective, pentru că legea nu permite. În alte cazuri, judecătorii aleg să aplice doar prevederile articolului nr. 79 privind stabilirea unei pedepse mai blânde, respectiv nu aplică concomitent articolul nr. 96. Din aceste considerente, se creează o situație complicată, când sunt condamnate cu executare femei care au în îngrijire copii mici, fiind nevoite să stea în detenție cu acești copii sau să-i lase în grija altor persoane”.

„Să-ți crești copilul în închisoare e foarte nociv, dar și mai dureros este să-l pierzi în primii ani de viață, să nu-i poți fi aproape. Menționez din propria experiență că, într-o bună parte din cazuri, aplicarea sancțiunii cu detenția nu este relevantă și ea afectează nu doar mama și copilul pe perioada detenției, ci și relațiile de familie și viitorul acestora, cu riscul ca aceste relații să se deterioreze sau chiar să dispară, iar viitorul copiilor să fie în pericol.

Trebuie uniformizate și îmbunătățite practicile de aplicare a articolului 96, trebuie exclusă practica de neaplicare a acestui articol atunci când persoana nu-și recunoaște vina, precum și de îmbunătățit condițiile în penitenciare, de creat servicii de suport – pentru ca mamele, care oricum nimeresc acolo cu copilași, să nu îi crească într-un mediu atât de nociv”, adaugă Dumitru Sliusarenco.

Pe terenul de joc amenajat în curtea blocului l-am întâlnit pe Sebastian, în vârstă de doi ani. Nu știe cum e viața dincolo de gratii, întrucât mama lui a fost condamnată în timp ce era în ultimele două săptămâni de sarcină.

Sebastian a venit pe lume la Institutul Mamei și Copilului. Mama lui, Ioana, ne povestește că personalul medical a avut o atitudine adecvată față de ea:

„Îmi era teamă că vor face diferență între mine și alte viitoare mame, mai ales că eram însoțită de doi supraveghetori atunci când am pășit pragul maternității. Nu a fost așa, medicii s-au comportat frumos, iar nașterea a decurs fără probleme”.

În noiembrie 2016, Sebastian a fost creștinat, împreună cu alți trei copii, la biserica „Sfântul Gheorghe”, aflată în incinta Penitenciarului „Pruncul”. Timp de 11 luni, Ioana și Sebastian s-au aflat la centrul „Casa mamei și copilului” de la Penitenciarul „Pruncul”, după care au fost transferați la „Rusca”.

Ioana a fost condamnată pentru cinci ani, fiind acuzată de trafic de ființe umane. Femeia ne-a povestit că a ajutat o prietenă să meargă la muncă în Turcia. Cât s-au aflat acolo, nu au ținut legătura și, peste șapte ani, prietena ei a depus plângere precum că Ioana i-ar fi spus să meargă în Turcia ca dădacă pentru copilul ei, însă, ajunse acolo, ar fi impus-o să se prostitueze. 

„Citeam sentința și plângeam. După șapte ani mi-au distrus tot ce construisem împreună cu familia mea. Consider că am o parte din vină, întrucât am ajutat-o să meargă în Turcia, însă eu nu m-am ocupat cu niciun fel de trafic și nu cred că e corect să stau în detenție cinci ani, mai ales că am copil mic. Măcar să fi decis instanța să stau în arest la domiciliu. M-au condamnat fără dovezi. Cum e posibil să spună că a mers ca dădacă, din moment ce ne-am dus fără copil? La o ședință de judecată mi-a zis că nu vrea nimic, doar să îi întorc cei 150 de Euro pe care îi datorasem ei și de care uitasem. Acum înțeleg totul”, povestește femeia.

S-a adresat în instanțe, a angajat avocați, însă fără rezultat. În prima instanță a fost condamnată la patru ani cu suspendare, însă în a doua – la cinci ani cu executare. Prin urmare, de doi ani și două luni se află în spatele gratiilor.

Ioana a lăsat acasă un alt copil, elev în clasa a VII-a, care a rămas în grija bunicii. Vorbesc la telefon, se văd periodic, însă de fiecare dată emoțiile sunt mai apăsătoare și mai dureroase.

„Fiul mai mare, Damian, a venit la Ziua Ușilor Deschise. Sebastian era atât de fericit când l-a văzut și striga: „Bădica, eu merg cu tine acasă!”. El înțelege că are un frate mai mare, însă nu a reușit să simtă asta. Îi arăt lui Sebastian fotografiile lui Damian și îi povestesc că este un băiat inteligent, care învață bine și este lăudat de profesori pentru purtarea exemplară. Vreau să îl dau acasă pe Sebastian, ca să scape de toate aceste garduri și reguli, însă în acești doi ani el a stat doar cu mine. Împreună facem mâncare, strângem patul și facem baie. Acasă nu cunoaște pe nimeni. Când se va duce, va plânge și va întreba unde e mama lui. Practic, se duce într-o familie de străini”, spune mama. 

„Damian mă întreabă, de fiecare dată, când vin acasă. Când era întrebat la școală unde mă aflu, el răspundea că în Turcia. În cele din urmă, colegii lui au aflat că sunt în detenție. Era stresat, îi era rușine, nu voia să meargă la școală, pentru că colegii râdeau de el. A trecut cu greu peste această situație. Am doar cuvinte de laudă despre el și mă mândresc că reușește”, menționează Ioana.

Ioana este căsătorită cu un cetățean turc, pe care însă nu l-a văzut de un an. Comunică la telefon și, de fiecare dată, soțul o susține și o încurajează. Totuși, Ioana simte o mare frică: atunci când va ieși la libertate, va trebui să înceapă viața de la zero din toate punctele de vedere. Îi este teamă că soțul ei va dori să-și construiască viața alături de o altă femeie, cu alți copii.

De când se află la Rusca, Ioana a împărtășit durerea a cinci femei care au fost separate de copiii lor. Își amintește cu lacrimi despre situația unei prietene de-ale sale. Copilul său, separat de mamă, s-a pus în genunchi în fața patului și a început să se roage: „Doamne, nu vreau bomboane, nu vreau mașinică, spune-i bunicii să mă ducă la mama”.

Deși motivele pentru care au fost condamnate sunt diferite, mamele de la „Rusca” au o durere comună: aflarea în detenție a copiilor, după care separarea de ei. „Sunt unele femei care își văd copiii când aceștia au chiar și 20 de ani”, adaugă Ioana. 

La „Rusca” zilele sunt prea lungi și toate trec la fel. Mamele se trezesc la ora 6:00, pregătesc mâncarea pentru ele și copii, fac curățenie în cameră, îngrijesc de copii și se plimbă cu ei în perimetrul permis. Stingerea se dă la ora 22:00. Rareori, se bucură de excursii, ieșiri în localuri – acestea sunt posibile doar datorită suportului financiar din partea unor organizații internaționale sau asociații de la noi.

Ioana a învățat să croșeteze. De fapt, toate femeile de la Rusca, inclusiv mamele cu copii, pot fi implicate în diferite activități didactice: ele frecventează cursuri de confecționare a jucăriilor, tencuială, croitorie, marochinărie, origami, pictură etc., după care primesc diplome recunoscute de Ministerul Educației, ceea ce contribuie la reintegrarea socială a deținutelor. În cazul mamelor, aceste activități sunt posibile doar atunci când „copiii ne permit asta. Ei ne fac programul. Activitatea de bază este de a îngriji și supraveghea copiii”. 

Blocul pentru mame și copii dispune și de o bucătărie cu electrocasnice. Fiecare persoană are dulapul său, unde își păstrează bunurile aduse de rude. Mamele mai primesc produse alimentare de la cantina Penitenciarului sau de la diferite organizații de caritate. 

Atunci când echipa Suntparinte.md a ajuns la Penitenciar, bucătăria era învăluită de un miros de prăjitură. Mamele încearcă să experimenteze tot felul de bucate care le-ar alina măcar puțin dorul de casă. Totuși, spun ele, cea mai gustoasă mâncare e cea pregătită acasă și savurată împreună cu familia.

Mamele nu neglijează nici educația copiilor. Sebastian a învățat deja literele, recită poezii și cunoaște limba turcă.

„Oricât de bune ar fi condițiile aici, penitenciarul nu este un loc pentru copii. Aici există regim, pe care copiii nu vor să îl înțeleagă și nici nu poți să îi obligi să facă asta. Cel mai mult obosești psihic. Împarți camera cu alt copil și cu altă mamă, comportamentele sunt diferite. Dacă plânge unul, plânge și celălalt”, spune Ioana.

Femeia are planuri mari și speră să iasă cât mai curând. Este decisă să plece în Turcia și să își continue viața. Așteaptă cu nerăbdare să își strângă la piept fiul mai mare, soțul și mama.

În camera de alături – o altă copilărie ruinată după gratii. Andreea a absolvit în 2003 Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Facultatea Drept. În 2009, a obținut licență pentru instruirea conducătorilor auto și a activat până în 2013. Din dorința de a „se îmbogăți mai ușor”, după cum povestește ea, a admis mai multe nereguli la procurarea combustibilului. Judecătoria Buiucani a dispus o pedeapsă de 5 ani și 6 luni cu executare. Curtea de Apel însă a decis că pedeapsa va fi amânată până când copilul Andreei va împlini opt ani, el având cinci ani.

„Nu îmi văzusem copilul jumătate de ani, cât m-am aflat în Penitenciarul nr. 13, și am rămas șocată cât de mult crescuse. A fost greu să mă reintegrez, aveam senzația că îmi era scris în frunte că am stat în penitenciar. Cu greu mi-am revenit”.  

Peste doi ani, Andreea a devenit din nou mamă. Nu își imagina însă că fericirea sa urma să treacă în durere. Cel de-al doilea copil avea doar o lună când Andreea a aflat că Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a menținut decizia de 5 ani și 6 luni și că următorii ani îi va petrece după gratii.

A stat ceva timp la „Pruncul”, după care a fost transferată la „Rusca”. Deja de trei luni, Penitenciarul nr.7 a devenit casă pentru ea și Daniel. Refuză să creadă că va sta atâta timp departe de cei dragi.

Este decisă să demonstreze că penitenciarul nu este un loc pentru copii și că a primit o pedeapsă prea aspră. Codul Civil și Codul Penal i-au devenit cărți de căpătâi, iar în prezent se pregătește să atace decizia CSJ la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO):

„E foarte ușor când cunoști termenii în jurisprudență. Când citești o sentință de condamnare, înțelegi ce s-a făcut în cazul tău. Eu sunt șocată de țara în care trăim. În alte țări, chiar dacă au comis o infracțiune gravă, mamele se află cel mult doi ani în închisoare. Colega mea este mamă solitară și a fost condamnată la 19 ani de închisoare”. 

„Viitorul societății este omorât în penitenciar. Recunosc, avem parte de condiții bune, unele dintre deținute nici acasă nu trăiau în asemenea condiții. Copiii însă sunt supuși zilnic unui regim de detenție. La ora 6:00 este trezirea. Nu poți impune copilul să se trezească atunci pentru că așa e regulamentul, el nu înțelege asta. În plus, peste tot e pericol de accidentare. Scările nu sunt amenajate adecvat și există riscul ca oricând să cadă cei mici. Trebuie să îi supraveghezi mereu. Terenul de joc este ca un țarc pentru pui. Aici degradezi, nu poți pune bazele educației copilului aflându-te în penitenciar. Nu poți să îi explici că la ora 22:00 se stinge lumina și trebuie să deconectezi televizorul. Pentru nerespectarea regulamentului ne putem alege chiar cu o sancțiune disciplinară”, povestește Andreea. 

Aceleași jucării, aceleași desene animate și filme. Întrucât televizoarele nu sunt conectate la niciun operator, singura soluție sunt CD-urile. De multe ori, copiii urmăresc săptămâni la rând aceleași desene animate. Mamele pot afla ce se întâmplă dincolo de gratii doar din ziare, atunci când au posibilitatea să meargă la bibliotecă. 

Primul copil al Andreei împlinește în curând nouă ani și a rămas în grija tatălui. Nu știe adevărul despre mama sa, întrucât familia i-a spus că mama se află în spital cu fratele mai mic. 

„L-am mințit conștient, am hotărât să nu traumăm copilul, mai ales că el a crescut într-o familie de polițiști și știe ce înseamnă închisoarea… am investit atâta în educația lui. Măcar am reușit să îl duc de mână în clasa I. De fiecare dată, îi spun că mă voi întoarce acasă când frățiorul lui se va însănătoși”. 

Întrebarea „Câte injecții mai trebuie să îi puneți, ca să veniți acasă?” o doare pe Andreea. Și mai tare o îngrijorează că fiul mai mare intuiește că ceva nu e în regulă, a început a cerceta unde este „spitalul” și cum poate ajunge acolo.

În curând, cel de-al doilea copil va împlini doi ani. Nu vrea să îi spulbere copilăria, așteaptă doar să îi vadă primii pași și să audă primele cuvinte.

Și Andreea este decisă să plece peste hotare, ca să înceapă o nouă viață. Cuvântul „dreptate” și-a lăsat o amprentă mult prea grea în viața ei și, probabil, o va determina să profeseze în domeniul juridic.

Psihologul instituției, Gheorghe Iovu, este cel care le ajută pe mame să depășească anumite situații dificile. Specialistul analizează comportamentul deținutelor, identifică nevoile/riscurile și stabilește psihodiagnosticul.

Recunoaște că unele mame își agresează verbal sau fizic copiii, de aceea organizează diferite cursuri în cadrul cărora explică metodele de disciplinare pozitivă și importanța comunicării în relația cu copilul. Periodic, oferă mamelor broșuri care le-ar ajuta să înțeleagă mai ușor cum să se comporte cu cei mici. Ultima broșură distribuită mamelor se numește „Fără palme și abuz”, elaborată de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC).

Biroul său este un adevărat atelier de creație. Jucăriile și obiectele handmade, toate confecționate de femeile din penitenciar, creează o atmosferă liniștitoare.

„Există o serie de programe specifice pe care le implementăm – reducerea violenței, educația pentru sănătate, reabilitarea psihosocială a persoanelor consumatoare de droguri, reabilitarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni de furt și jaf, pregătirea către eliberarea condiționată. De asemenea, organizăm lecții informative, în cadrul cărora deținutele află despre metodele de a-și stăpâni furia, despre rolul familiei, importanța igienei și pericolele alcoolului/tutunului”, ne spune psihologul. 

Copiii învață ceea ce trăiesc. Unii au învățat să trăiască în câțiva metri pătrați, să se bucure de o curte împrejmuită cu ghimpi și de puținele jucării pe care trebuie să le împartă cu alți copii, fără a cere mai mult. Adesea, copiii care au părinți aflați în detenție sunt discriminați. Totuși, acești copii nu au făcut niciun rău și nu sunt vinovați de greșelile părinților. O persoană care a greșit nu este un criminal, de aceea merită o nouă șansă. Motivele care au determinat-o să recurgă la anumite gesturi sunt diverse. Să o judecăm? Nu, să o ajutăm!

Notă! Prenumele mamelor și ale copiilor au fost modificate, pentru a nu divulga identitatea lor. 

Fotografiile au fost realizate de Ana Gurdiș 

Vezi și:

(REPORTAJ FOTO) Ultimul sunet în spatele gratiilor

O zi din viața unui tânăr din Penitenciarul de la Goian, care visează să devină bucătar renumit

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.