Jurnalul de sarcină și naștere al mamei Irina Miron-Țîbuleac
Bebeluș

Jurnalul de sarcină și naștere al mamei Irina Miron-Țîbuleac

Viața i s-a schimbat radical după ce în dimineața zilei de 24 octombrie a adus pe lume un băiețel. Nașterea a fost una complicată, dar a meritat – un pui de om cu o greutate de 3 kg și 300 g și cu o înălțime de 53 cm.

Astăzi vă prezentăm o proaspătă mămică, jurnalista Irina Miron-Țîbuleac, care a acceptat să-și împărtășească emoțiile, temerile și greutățile pe care le-a întâlnit în drumul parcurs pentru a deveni mamă:

14858715_1183497338355915_1458459973_o

„Niciodată nu am înțeles expresia „bucură-te de perioada de sarcină”. Mă întrebam cum poți să te bucuri când hainele nu mai sunt pe mărimea ta, când ai stări de greață și vomă în timp ce mergi pe drum sau ești în transportul public. Mai târziu însă am înțeles.

Evident, sarcina a adus cu ea o serie de probleme necunoscute pentru mine: burtă mare, picioare umflate, crize nervoase. Recunosc, erau momente când mă priveam în oglindă și îmi ziceam că arăt ca o balenă. În aceste momente chiar contează pe cine ai alături. Eu l-am avut și îl am alături pe soțul Victor. El îmi zicea întotdeauna că sunt cea mai frumoasă femeie.

14859395_1183490125023303_534835756_o

În plus, e atât de emoționant atunci când intri în transportul public și mai mulți bărbați se ridică de pe scaun în același timp. Atunci înțelegi că bărbații din societatea noastră au o atitudine respectuoasă față de femeile însărcinate, de parcă în situația respectivă s-ar afla soțiile lor.

Ultimele zile de sarcină au fost obositoare: nu reușeam să dorm suficient, simțeam disconfort constant, petreceam mai mult timp între patru pereți, din cauză că îmi era greu să mă deplasez, scăpam de toxicoză și deja mă pomeneam cu retenție de apă. Eu am avut toxicoză doar trei săptămâni, însă am suportat-o cu greu, de aceea momentele respective mi-au părut interminabile. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, sunt o femeie norocoasă, iar toate lucrurile astea sunt trecătoare și atât de nesemnificative.

Credeam că, pe măsură ce se apropie mult așteptatul moment, devii mai stresată, mai agitată, dar nu a fost așa. Ardeam de nerăbdare să îmi văd copilul, să îl țin în brațe. De la bun început am știut că voi naște un băiat. Am simțit și ziua în care urma să-l aduc pe lume pe Bogdan și, iată, ea a venit.

14881664_1183485201690462_1929927475_o

Nașterea a fost complicată, am născut prin cezariană. La un moment dat, am căzut într-o stare de inconștiență și, când m-am trezit, am fost cuprinsă de o panică de nedescris. Pentru prima dată în viață, nu îmi simțeam picioarele. Am început să strig, să întreb personalul medical unde este Bogdan și de ce nu îmi simt picioarele. Medicii mi-au zis că totul e bine, că astea sunt efectele anesteziei.

Medicul responsabil de nașterea copilului meu l-a întrebat pe Victor: „Vrei să intri”. El a răspuns: „Nu”, deși – după cum mi-a povestit – nici calm nu putea să fie. Atunci când a auzit un plânset de copil, a întrebat doar atât: „E al meu?”. Sună amuzant, dar primul contact al lui Bogdan a fost cu tatăl, nu cu mama.

Primul meu contact cu Bogdan a fost unul mai mult vizual –  în timp ce stăteam alături de el, încercam să pun mâna pe el și nu conștientizam că e copilul meu. În brațe l-am luat abia a doua zi. Inițial, eram sigură că Bogdan este copia leită a tatălui său, dar deja observ că a moștenit și unele trăsături de-ale mele.

Când am ajuns acasă, am avut parte de o adevărată surpriză organizată de Victor, sora mea și cumnata. O fundiță albastră era legată de mânerul ușii, iar în casă totul părea ca din poveste – baloane, ilustrate, mesaje confecționate din hârtie colorată… mi-au dat lacrimile.

14800916_1185366244835691_171943829_n

14914564_1185388098166839_1396001733_n

În prezent, mă recuperez după naștere. Simt și schimbarea regimului de somn: de la opt ore la patru ore. În plus, copilul mai obișnuiește să doarmă cu capul pe sânul meu. Deși simt dureri, știu că merită și că aceste momente nu se compară cu nimic altceva.

În ziua în care am fost externată, soțul mi-a zis pentru prima dată „Mulțumesc pentru comoara aceasta”. Evident, îmi făceam griji că el nu va rezista, că va fi nevoit să meargă la serviciu obosit și iritat, dar nu a fost așa. Într-o dimineață mi-a spus: „Mă simt obosit, dar atât de fericit”.

E prematur să spun că mai vreau un copil, deși îmi doresc să am și o fată. Durerile din timpul travaliului, al nașterii trec, cu timpul le uităm și păstrăm în memorie doar clipele importante. În fond, nu trebuie să uităm că și mamele noastre au trecut prin aceeași situație, au îndurat și ele dureri, s-au confruntat și ele cu probleme. Una dintre misiunile principale ale femeii este să aducă pe lume copii și eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această șansă”.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.